I hate you, I want you...poți să faci ce vrei din mine,obosesc, dar niciodată de tine..

   I hate you, I want you...poți să faci ce vrei din mine, obosesc, dar niciodată de tine.

       De câte ori nu ne-am spus asta când încercam să scăpăm dintr-o relație care era doar despre El sau Ea?Câte scuze nu verbalizam, când voiam să explicăm ce relație frumoasă trăim, când ne găseam scuze încercând să convingem pe alții că dragostea este dăruirea completă a ființei?

      E al naibii de greu să deschizi ochii să vezi că de fapt tu îți continui rana căpătată de mică, iar el, prieten bun cu egoismul, seacă până la ultimul strop din afecțiunea ta.

     Asemenea unei mame hranitoare care alapteaza la cere pruncul, se abandonează complet, doar pentru a dărui totul lui. Fericirea lui este a ei. Sublim, actul dăruirii!
    Dar cum rămâne cu relația de cuplu? Rolurile se amestecă în funcție de identificarea sau contraidentificarea partenerului cu figura de atașament din copilărie.
    Ce facem cu acesta traire? Cum reușim să căpătăm armonia? Să înțelegem că avem nevoie de ajutor!
    De multe ori,după ce reușim să ne reglam, dacă avem noroc putem să îl ajutam pe partener să facă același lucru.
    În tot acest proces avem nevoie să fim conștienți că ne asumăm și un risc. Acela de a realiza ca cel sau cea pe care o credeam sufletul pereche aparține altcuiva, că drumul lui se poate opri. Că drumul vostru este de fapt al fiecăruia separat.

     Poate fi greu de suportat, dar dacă iubim atât de mult ce trezește acea persoană în noi, avem nevoie să ne reamintim că ea nu ne aparține nouă. Aparține doar lui. Dacă noi realizăm asta și el/ea nu, cu toată durerea, avem datoria să ne desprindem. Să îi dăm șansa la fericire. Sună a clișeu? Asa și este! Pe cine păcălim?
     Șansa aceea, pe care vrem să o oferim lui, ar trebui să ne-o oferim nouă. 

     E greu să ne desprindem, doare mult, te simți golit, fără sens. Ce sunt eu fără el/ea?      Ce mă fac fără el/ea acum?De câte ori, când am pierdut fizic sau emotional pe cineva, nu ți-ai pus această întrebare? Eu una stiu că am întrebat și m-am întrebat.

     Aseară am lăsat apa să curgă peste mine, mi-am golit pentru 1 minut mintea și doar am ascultat apa, am simțit senzația pe care mi-o oferă. Apoi am găsit în sfârșit un răspuns la o întrebare...această întrebare. De ce ne este atât de greu să acceptăm că nu se mai poate, că nu mai este nevoie de noi, sau de ce, simțind că noi nu mai avem nevoie de el/ea, nu ne putem rupe?

     Petrecem atât de mult timp dăruind altuia totul nostru,că uitam de noi. Ne delegam toate drepturile și jucăm rolul impus.La început din euforia momentului, apoi doar din frica de pierdere, abandon, neputința, obișnuință. O întreagă listă, în funcție de istoricul familial al fiecaruia.

     E greu să ne desprindem, pentru că mereu spunem: "Sunt fericită cu el/ea pentru că mă face să mă simt ȘI veselă, puternică, curajoasă, încrezătoare, creativă și tot așa."

     Într-adevăr partenerul de viață ne poate face să ne simțim așa, pentru că ne ajută, fără să își dea seama uneori, să scoată la iveală calitățile, abilitățile de care nici noi nu eram conștienți. Dar asta nu înseamnă că toate aceste lucruri minunate nu erau deja în noi.

     Dezvoltam un simț de datorie față de acea persoană și de vină dacă nu dăm și noi înapoi măcar un sfert din ce ne-a fost oferit. Însă repet, aceste lucruri au fost tot timpul acolo, în noi, sunt ale noastre, ale nimănui altcuiva.

    Conștientizand asta cu adevărat, abia atunci va fi mai putin dureros să plecăm pe drumul nostru. Va durea separarea, dar Manipularea nu va mai avea putere asupra noastră, Vina se va transforma în Acceptare, iar simțul că îi suntem datori celuilalt, să îi dăm și lui ce el ne-a oferit nouă, acest simț se va îmbracă în Curaj.

    De câte ori nu mi-a fost teamă să mă rup de o relație. Mă gândeam că mi-a dăruit atâtea, că m-a ajutat să...Dar apoi am realizat că nu mai sunt copil, nu mai vreau să fiu. Vreau să fiu responsabilă pentru mine,față de mine. Dacă și când mă rătăcesc, să caut în mine. Nu să caut pansamente. Nu ar fi drept față de nimeni. Dacă e să schimbăm ceva, nu pe cel de lângă trebuie să îl schimbăm, ci pe noi.Dacă și el vrea să facă asta cu atât mai bine.

     Orice este mai departe de acest proces, este pur compromis asezonat în timp cu nemulțumiri,frustrări, țipete, lacrimi,energii duse în direcții greșite și multe întrebări care încep cu "De ce...?"

    E greu să ne desprindem pentru că e greu să acceptăm și poate ne este și mai comod să alegem calea scurtă, decât să muncim cu noi înșine. Suntem scoși din starea de confort sau de obișnuință. Frica că vom pierde acea persoană, înseamnă că ne este frică că vom pierde părțile descoperite lângă ei. Traim atât de mult prin celălalt, pentru celălalt..

    Avem nevoie să începem să trăim prin noi,pentru noi, să ne responsabilizam, să ne găsim metode,soluții care să ne ajute să fim ceea ce simțim că putem deveni sau ne dorim să fim. Nu e nevoie să tăiem din nimeni, nimic, mai mult decât comunicare. 

    O relație de cuplu, sau poate de orice fel, nu trebuie să fie nici datorie,nici compromis, nici teamă de respingere, nici presiune, vină sau frustrare.

    Dacă cel de lângă noi scoate la iveală părți din noi uitate,decât să le lăsăm tot lui să le administreze, mai bine le dezvoltăm prin diferite metode interne sau externe.

    Hai să ne oferim în fiecare zi câteva momente să ne observăm pe Noi. Vom evolua sigur. Încet sau repede poate, dar sigur. Așa ne vor observa și alții. Minunat în final este să ajungem la starea de a nu mai simți nevoia de a fi observați,confirmați.

    Observarea noastră de către ceilalți ar trebui să devină pura inspirație. Cum vor folosi această inspirație depinde doar de ei și de unde va dori fiecare să ajungă.