Ca și timpul, durerea este efemeră...!

      Mâinile urcă spre cap, îmi apuc părul și îl strâng puternic. Înauntru urlu, îngenuncheata de disperare.

      Unde trasăm limita la ce e bine să acceptăm din partea ei/ lui?
    Am sufletul stors, așchii care îmi înțeapa trupul.

      Azi am întârziat. Care erau șansele. Era și ea. Sora mea, ea m-a întârziat.
     Am pornit spre metrou. Am coborât. Am urcat în el. Am stat jos. Am ajuns la stația care în trecut îmi devenise casă, doar că acum urcarea mea este pe partea stângă, unde sunt 4 ieșiri. Trecutul îmi arăta partea dreaptă cu 2 ieșiri.

     Acolo am fost, am izbutit să aleg din cele două ieșiri pe cea potrivită mie.
     Când ne apropiam, m-am ridicat, ne-am îndreptat spre ușă. Dormisem 2 ore doar și acelea cu grija, speriată.

     Am coborât și nu știam pe unde să o iau, era haos, lumea grăbită ca de obicei, formând pentru jumătate de minut, o frumoasă Coloană a Infinitului în mișcare.

    Nu obișnuiesc să privesc ochii, dar atunci, în acea secundă, ceva mi-a ridicat privirea și l-am zărit. Abia după ce a trecut de noi, am realizat că este el. Nu știu sigur, dar pentru O secundă, ochii aceia m-au atras spre privirea lui rece, ca în altă secundă să mă împingă pentru a-și face loc, să treacă, să nu-i încurc pasul, să nu-i irit ziua cu un cuvânt, să nu-l scarbesc cu veselia de a-l fi revăzut.

    Instant am amețit, inima îmi bătea tare și creierul a pornit mecanismul de apărare, ștergând din memorie tot ce făcusem din primul moment al întârzierii surioarei mele.

    M-a răvășit simpla impresie a ceea ce ar fi fost el, acolo si atunci. M-a răvășit, m-a atras și apoi m-a aruncat cu o putere năucitoare, ca cea a unei tornade. Totul s-a petrecut atât de repede. A trecut pe lângă mine maturănd în jurul lui praful de emoție emanat de mine.

    Nu suportă să simtă privirea mea caldă, urăște dorința mea de a fi în preajma lui, îi e scârba de a fi nevoit să suporte chiar si pentru O secundă prezența mea lângă el.

    M-am întors, când în minte au rămas doar ochii goi pătrunzători, ca să văd...dacă chiar este el sau mintea îmi joacă feste....Dar am vazut o siluetă de ciment mobilă. Atât de departe, dar cu o armură groasă de protecție, îmbrăcat în calm, îngheț și nepăsare.
Până m-am dezmeticit era departe. Poate mi s-a părut, dar poate nu. Acele secunde au dezlănțuit tornada, au răvășit haosul, mi-au paralizat corpul.

    În acel loc timpul a fost în favoarea lui. Pe acel peron doar inima îmi mai bătea, corpul se zguduia sub forța indiferenței, în timp ce corpul lui înainta mut spre ieșire lăsând în urmă destulă tranșanta, cât să taie până în măduvă orice tentativă de a-l urma.

    Și a reușit, orice tentativă a pasului meu spre el a fost anulată. Tot ce am reusit a fost să-mi întorc privirea spre el sperând că macar curiozitatea a ceea ce am fost îl va face să se întoarcă. Dar nimic. Am plecat ochii, am prins brațul surioarei mele și am mers mai departe, spre partea stângă cu 4 iesiri.

    Cât de norocos este, cât de liniștit și câtă siguranță are in el. Azi, cred că și alegerea ieșirii vorbește despre povestea lui. Sssst... el încă nu stie cât de norocos este.

    Partea dreaptă..două ieșiri. Nu întâmplător. O ieșire reprezintă drumul spre ceva nou, care îl așteaptă doar pe el să își dea voie, să trăiască uman și cu doar ce este bun din el. Cealaltă ieșire este spre același drum, presărat cu aceeași oameni, care încă își exercită puterea asupra lui. Puterea transantei, a nepăsării, a răcelii care îl tine cu emoțiile pe minus grade, având grijă ca scutul să nu se topească cumva sub căldură oricărei persoane îndrăznește să-l atingă prea aproape de suflet.

    Și se descurcă atât de bine în a nu lăsa nici un strop de lumina, căldură, emoție să intre. Îl invidez. A furat de la alții cum să construiască cea mai solidă fortăreață umană, de data aceasta înlocuind gardul de lemn cu ziduri de beton.

     Nici sunetul, nici cuvântul, nici alt suflet nu mai poate pătrunde în încăperea sufletului său. Stă bine ferecat. A facut greșeala aceasta odata. Acum fără permisiunea lui nimic si nimeni nu mai poate pătrunde. Până acolo, sunt multe praguri de urcat, multe de îndurat, multe coduri de descifrat. Frigul și calmul și nepăsarea...!

     Eu am partea stângă, cu cele 4 iesiri. Nu întâmplător viața m-a adus în această perioadă spre 4 iesiri. Înțeleg ciclicitatea, aud lecția pe care trebuie să dovedesc că am integrat-o corect. Cum trec examenul acesta?

     Argumente sunt multe. Argumentele mele sunt fără sunet. Sunt mute. Mă privesc din exterior. Uneori mă doare atât de rău că nu-mi mai suport propriul corp. Aleg să ies din el. Mă privesc. Mă privesc cât de buimacă mă plimb încercând să îmi regăsesc echilibrul.

    Văd cât de seacă sunt. Nu simt mare lucru. Lacrimile se strâng doar în ochi, nu pot coborâ din pleoape jos spre obraz. Sunt la fel de înspăimântate ca și mine. 

    În acest moment îmi răsuna atât de puternic și de tare cuvintele lui. Îmi aduc aminte atât de clar, fiecare cuvânt rostit. Cuvinte încărcate de trăiri atât de profunde, încărcate de disperare, furie, oboseala.

    Mă gândeam cum să ajungi să te simti atât de gol, să îți dorești să devi atât de nepăsător pentru că așa este mai usor să nu mai simți durerea. Cât de clare îmi sunt toate. Sunt și eu spre acel drum, cu ochii larg deschiși trăiesc la indigo ceea ce eu condamnam cândva.

    În trecut acea stație de metrou imi oferea si mie două ieșiri. Aveam două optiuni, într-un final am ales-o pe cea bună. 

     Astăzi destinul m-a întors în același punct. Am 4 opțiuni, două îmi sunt clare, pe celelalte nu le pot identifica. Și chiar dacă aș reuși, nu știu dacă m-ar ajuta să mă limpezesc. Nu simt ceva. Îmi doresc să simt ceva. Nici gândurile nu mai vin cu aceași forță sau încăpățânare.

   Las fiecare zi să treacă. Sper ca fiecare zi să mă ajute să descopăr ceva mai mult.             Momentan mă ridic și merg din inerție. Fără să mă mai gândesc la cum sau ce va urma. Merg fără vreo direcție anume. Uneori mă întind, ascult pianul, închid ochii și sper ca măcar dincolo de cele 4 ieșiri sunt două și ca din cea bună va iesi o mână care să ma tragă spre ea.

     Ca si timpul,durerea este efemeră.

     O să îmi dau o șansă. O să aștept. Nu știu exact ce, dar o să aștept să simt ceva mai mult decât nimicul prezentului si apoi o să decid daca mă întind cu gândul relaxării sau al realizării ca totul a fost doar un rol bine jucat de el.

     Oricum o să fie, oricum ar fi, tentația să mă transform în agresor este mare. Am făcut exercițiul empatiei, dar și al imitarii. Am imitat nepăsarea față de cei care țin sau doresc să țină la mine. Am renunțat, nu m-am putut suporta prea mult.

     Oricum o să fie, oricum ar fi, linia este atât de fină să transformi seninul din tine în ceață, să lași demonii să te domine, încât consider că ar fi o insultă asupra inteligenței emoționale a oricărei persoane care a manifestat măcar o dată în viață intenția compasiunii față de cel aflat în declin.

     Acum ne rămâne doar să alegem dacă e mai potrivit să mergem descoperiți cu riscul loviturilor, dar al unor lecții care să ne propulseze spre evoluție, sau să ne construim și noi fortărețe, să ne transformăm în statui vivante, care se plimbă din inerție și care exprimă loialitate față de cel ce ne agresează, "răsplata" noastră fiind confirmarea că ei au ales bine, că este mai sigur să te închizi ca să te protejezi, chiar și cu riscul involuției.