Durerea se Întâmplă ca să ajute, nu să îngroape!

Câtă durere ți-ai depozitat în tine? Te încăpățânezi să nu scapi de ea, să rămâi același copil speriat că vei fi rănit. Din toată neglijența lui, ai ales să rămâi cu tristețea, egoismul, nepăsarea, crezând că așa te protejezi de tot ce te-ar face să simți dezamăgire. Ai renunțat la orice urmă de așteptare.

Sunt de acord cu tine, așteptările nu trebuie să ne guverneze viețile, e bine să le folosim doar pentru ghidare, ambitionare.

Pe noi ne leagă o istorie adâncă, lungă și dureroasă din care am reușit să supraviețuim. Unele răni s-au închis, cei drept încă își mai fac simțite efectul. Eu încă lupt și acum cu ele. Mai rebelă din fire,încăpățânata cum mă ști, am vrut și vreau să iau doar părțile bune din tot ce este rău.

Uneori mă întreb dacă merită să stai în contact cu atâta durere?...eu am ajuns să mă apropi de ea.

Neplăcută cum este mă ajută să rămân cu mintea întreagă și cu sufletul încă zâmbind. Culmea unii mă privesc și încep și ei să își dea seama că a fi prieten cu durerea, nu este atât de grav pe cât credeau. Că este posibil și nu este nici atât de rea. Realizează că le este de mare ajutor, dându-și voie să o privească și din alta perspectivă. Se bucură, se simt mai ușori și îmi povestesc parcursul lor și faptul că pentru prima oară au reușit să plângă și de bucurie. Nu ar fi crezut vreodată că durerea poate fi și bună.

S-au debarasat de mecanismele de apărare pe care le activau la cel mai mic stimul. Au dat drumul copilului abuzat. I-au vorbit cu blândețea de care știau că are nevoie, i-au dat curajul și l-au securizat că vor fi acolo să meargă pe lângă el în noua calatorie sau că vor fi acolo să îl ia în brațe când nu va putea singur să treacă peste obstacole.

Tu te-ai rătăcit, deși eu am fost acolo protejându-te mereu de responsabilitatea de a lua acțiune.

Nu mai pot să fiu ceva ce nu vrei să ai lângă tine. Ai crescut, eu la fel. Viețile noastre sunt în direcții diferite. Eu în continuare caut să lupt, tu în continuare cauți să fugi. Oricât văd asta,mi-am dat seama că nu pot să te oblig să te iubești, să te respecți. Adevarul este că mi-am dat seama că nu vreau să fim un sacrificiu în noua ta viața. Vrem să fim simțire, dor, nerăbdare, joacă orice altceva...Nu.

E timpul să dau drumul Salvatorului din mine. Să fiu acolo doar când mă vei chema. Așa voi ști că într-adevăr ai nevoie de mine, de noi. M-am obișnuit prea mult să alerg spre alții, pentru apreciere.

Rolul de salvator are acest beneficiu-cu cât ne sacrificam mai mult fără să ni se ceară, cu atât mai mare va fi recompensa. O falsă iluzie totuși.

Cel care primește ajutorul nostru necondiționat ajunge să creadă că așa se cuvine. Când alegi să schimbi abordarea, abia atunci îți dai seama că beneficiul la care râvneai din partea lui sau a ei este o iluzie.

Cum? Simplu, indisponibilitatea ta trezește în acel om iritarea, manipularea, ocara, iar pe tine te încearcă sentimente precum vina, datoria.

Felicitări celui care reușește să își dea seama că întâi trebuie să se salveze pe el și că ajutorul trebuie acordat doar atunci când ni se cere. În felul acesta, aprecierea devine autentică laolaltă cu schimbarea și integrarea experienței mai mult sau mai puțin traumatizante.

Rolul celui care simte nevoia să salveze este acela de a fi acolo și de a asculta. Mai mult, fără dorința verbalizata din partea celuilalt, ar fi doar preluarea responsabilității celui care se confruntă cu situația.

Limitele Salvatorului sunt importante. În felul acesta îți dozezi energia, îți setezi așteptările real și nu te mai încarci cu vină că ai fi putut să faci mai mult, cu gânduri despre ce sau cum poți face să rezolvi situațiile altora sau emoții ce nu țin de tine.

Nevoia de a salva este în structura noastră. Fiecare o facem pentru a dobândi un beneficiu. Când realizezi că această nevoie trebuie acordată doar dacă ti se cere, beneficiarii încep să creadă că nu îți mai pasă. Dacă mai ai și pregatire de specialitate și nu te implici activ în situația pe care o traversează și ți-o expun detaliat, clar ești insensibil și nepregatit. Unii vor înțelege într-un final, alții nu.

Sper suflete de sânge să înțelegi și tu de ce decid să plec departe emotional de tine.
Voi fi mereu prin apropiere și te voi prinde atunci când simți că te prăbușești sub greutatea vieții, doar dacă vei simți că de mine ai nevoie ca să nu te lovești. Altfel nu voi mai alerga. Însă voi fi acolo prin apropiere să te ridic, doar dacă vei simți că de mine ai nevoie ca să te ridici. Altfel nu mă voi apleca să îți prind brațul în mână mea.

Îmi asum riscul de a te pierde emotional și mă voi mulțumi într-un timp, decis de noi sau nu, cu o simplă prezența fizică de complezență și cu o absență firească ție.

Încă am speranța că într-o zi durerea care te-a transformat în ce ești astăzi, te va deschide și vei decide că prezența mea, a noastră, nu e sacrificiu, ci un minunat vals. Am încă speranța că mă vei lua de mână și vom dansa valsul pe care îl așteptăm. Am speranța să supraviețuim chiar dacă viața aruncă sau va arunca spre noi obstacole. 

Am speranța că nu vom pieri sub greutatea amintirilor de când eram copii.