Împreună cu răcoarea Toamnei!

    Mi-am propus să încerc ceva nou în fiecare zi. Un nou început.

    Stau la masă, afară, împreună cu răcoarea Toamnei. O ador. O așteptam precum Pământul așteaptă vara ploaia. Atât de puternic iubesc răcoarea, frigul. Poate pentru că mă amorțeste.

    Am lângă mine cafeaua cu miere, lapte și scorțișoară. Am cu mine amintirile, gândurile.

    Pe dinăuntru ceva arde, cuvintele vin cu forța unei tornade. Încerc să le prind ca să aranjez haosul în ordine.

   Am nevoie de cafea, răcoare, liniște, un creion și o coală de hartie să le pot auzi.             Vreau să las cuvintele să vorbească pentru mine, apoi să le ascult nevoile, să le aștern, sperând să capete un răspuns sau echilibru.

   Stau singură la o masă, într-un loc pe care l-am descoperit și care imi crează cadrul perfect pentru a mă auzi doar pe mine.

   Am lăsat locul acesta să imi fie gazdă pentru a trece peste o frică. Aceea de a te simți bine, fiind singur, dar cu oameni în jur și de a mă împrieteni apoi cu aceasta teamă.
   Teamă de judecată- etichetare a celui care stă neinsotit/neinsotita la masă. Și teama de a fi în preajma celui care mi-a dăruit mână lui să fac un pas important în fața. Nu știe nimic despre asta. E secret, nu pot și nici nu vreau să îi spun.

   Unele lucruri e mai bine să le păstrăm, atunci când nu există disponibilitate pentru a fi crezute, auzite, înțelese. Mai bine le păstrăm într-un colțișor de umbră, până când suntem din nou pregătiți să mai facem o încercare.

   Admir atât de mult oamenii care pot merge în varii locuri fără cineva să îi însoțească. Admir liniștea lor, iubirea de sine pe care și-o poartă și grija pe care și-o arată, dăruindu-și din când în când, momente doar pentru ei. Admir curajul acesta de a se răsfața, nu departe de ochii lumii, ci în mijlocul lor.

    Îmi aduc aminte de cineva care m-a ajutat odată. Am încercat atunci senzația de a fi singură eu cu mine, printre oameni. Obișnuită mereu să fiu înconjurată de prieteni, familie, a fost ciudat.

    Sentimentul de singurătate și abandon ne șoptesc în permanență în ureche că trebuie să mergem oriunde ne poartă drumul cu cineva, lângă cineva.

    Îmi aduc aminte și acum cât de ciudat m-am simțit prima oară. Apoi când am ajuns acasă, am decis să mai încerc odată această experiență, de a mă scoate pe mine în oraș. Și a început să îmi placă.

    Cu timpul, comentariile, replicile de agățare sau întrebările inedite legate despre starea vădită de a fi singură în public și-au pierdut intensitatea sunetului.
Am îndrăznit și eu să adresez o întrebare:"Dar care este problema dacă te scoți pe tine în oraș, fără un alt pretext, decât acela de a-ți îngădui relaxare?" Meriți și tu să îți dăruiești ceva ție.

    Mintea, sufletul fac atâtea pentru noi, măcar atât putem face și noi pentru corp. Să-l învelim în straie de sărbătoare, să-l punem în contact cu mintea si sufletul, să ieșim pe ușa si apoi să ne lăsăm purtați de acestea, unde doresc să ajungă.

    A fost o desfătare pentru mine să mă observ, să trăiesc la maximum bucuria de a-mi da seama că acest cuvant de care ne ferim atâta, Singurătate, este doar o stare creată de mintea noastră care vrea să ne joace feste, teste sau farse din cand în cand. Uneori pentru a ne încerca, alte ori pentru a ne testa limitele și în alte ocazii pentru simplu amuzament al naivității cu care mintea ne poate manipula atât de ușor.

   Undeva pe drum, din pacate, am uitat să mă mai scot în oraș doar pe mine. Teamă de ridicol și-a făcut comod căsuța, mintea se amuză de cât de credulă sunt la judecățile societății. Doar corpul si sufletul au început să facă front comun, sătui de manipularea în care mă adâncisem și sătui de slăbiciunea și ușurința cu care las frica să îmi dea ordine.
   Își pledează cazul destul de bine.

   A trecut destul timp de când m-am lăsat prizoniera a minții și rutinei.
   Toți vor câte ceva de la noi, noi vrem mereu să oferim câte ceva altora.

   Ajungem acasă epuizati, căutând scuze pentru propria ignorare. Așteptăm parcă pe cineva să ne citească gândurile, să ne ofere timp din timpul nostru pentru momentele singure după care tânjim. Cum să aștepți sau să ceri voie pentru ceva ce îți aparține? Cum să ceri voie timpului să îți dea timp când însuși el se roagă de tine?, dar tu te faci că nu îl auzi.

    Sunt atât de importante pentru noi momentele de răsfăț și avem nevoie să dăm voie timpului să ni le ofere,indiferent de forma pe care o alegem să prindă contur.

    Pentru unii oameni a fi și a face lucruri simple, singuri este ceva natural. Pentru alții poate fi ceva la care doar aspiră, iar pentru ceilalți această experiență de a sta la masă cu Singurătatea, de a se împrieteni cu ea, poate fi extrem de înfricoșător.

    Vedeți voi, unele lucruri sunt atât de normale pentru unii, dar atât de intangibile pentru alții. Haideți să nu mai judecăm din prima, ci să încurajăm și de ce nu, să încercăm si noi. Abia apoi să ne spunem parerea, dacă altfel nu putem funcționa. Dar când emitem concluzia finală, să nu uităm că fiecare are dreptul si nevoia de a se simti bine cu sine, nicidecum datorie față de societate sau cei din jurul lor pentru justificare.

    Datoria este a fiecăruia dintre noi să respectăm pe deplin unicitatea sufletului care se află în trecere.

    Așa că plec să ies în oraș doar cu mine. Abia aștept să revăd Singurătate, să ne ascultăm cu atenție nevoile. Cât despre răcoarea Toamnei...completează perfect tabloul întâlnirii.