Înverșunare, Îți Mulțumesc!

     Mulțumesc pentru că m-ai lasat să plec, Mulțumesc că ți-ai dat seama că nu merit să mă lovești. Mulțumesc că în final ai fost mai puternic decât mine și te-ai rupt. M-a durut, uneori mă întreb cum ar fi fost dacă în loc să fugi de tine ai fi ales să fugi spre mine, spre noi? Ți-aș fi rămas alături, te-aș fi ținut și nu te-aș fi lăsat să te rănești.N-ai suportat că fiecare lovitură, minciună, furie, agresivitate ți-am îmbrățișat-o cu adevăr, susținere, bunătate, blândețe.

     Am stat de atâtea ori și m-am gândit cum să te ajut să te ajuți pe tine, încât mi-am dat seama că cea care are nevoie de ajutor sunt Eu, nu Tu. Atâta rău primind atâta bunătate. Ce nu văd, ce nu înțeleg,ce ai nevoie să fac să mă vezi, să mă vrei, să îți dorești să fiu măcar parte din viața ta? Câte nopți și întrebări orientate greșit.

      Apoi într-o zi m-am trezit, nu știu cum, dar din tot haosul tău m-am trezit și am început să pun același întrebări.Doar că de data asta, pentru prima oară, întrebările le-am orientat către mine. Și haosul tău s-a dezlănțuit în mine. Am început o bătălie din care nu credeam că o să pot ieși vreodată având din nou puterea de a zâmbi. Mai mult de atât, surprinderea mare a fost să pot să ies din această bătălie lăuntrică cu sufletul încă capabil să își dorească iubire, grijă, liniște, nebunie frumoasă. Și nu doar de la o altă persoană care să vadă dincolo de înveliș, etichetă, ci de la mine.

      Am început o frumoasă relație. O relație cu mine, fără tine, fără otrava ta, fără toxicitatea pe care am lasat-o să mi-o verși în tot corpul, făcându-mă să cred că este atenție, dorință, care imi ieșea prin pori și de care erai atât de mândru. Da erai atât de mândru de creația ta, iar eu atât de amețită de, ceea ce credeam atunci, atât de orb, ca este un început de afecțiune .

       Îți Mulțumesc pentru că te-ai jucat cu mine, pentru că mă foloseai când aveai tu chef. Îmi Mulțumesc și mie că am acceptat să mă las lovită și folosită atât de rău. Știu că sună ironic, dar nu este. Din contră, puțin înca va durea, dar altfel cum aș fi făcut cunoștință cu Stima și Încrederea de Sine? 

      Acum că am ajuns atât de departe, toată energia pusă în a te salva pe tine, o iau și o dau Stimei și Încrederii. După ce am luptat atât pentr a te salva, după ce am realizat că eu am nevoie să mă salvez de ce am toxic și distrus în interior, îmi datorez să mă târăsc, să mă ridic, să cad, să mă lovesc, să mă las lovită de Stimă și Încredere. Am incertitudinea că trebuie să dovedesc că merit ca Ele să facă parte din mine și certitudinea că stăruind și dăruind măcar pe jumătate din mine, cât am lăsat de-a lungul vremii în tine, că voi reuși. Voi reuși să rămân deschisă, să intre și în sfârșit să fiu liberă. Liberă să spun NU fără să mai simt presiune, liberă să Aleg cui să mă dăruiesc fără să Uit de Mine, liberă să Trăiesc cu Adevărat Responsabilitatea.

      Îți Mulțumesc, fără tine, fără vârtejul și haosul din sufletul tău, revărsat cu atâta răceala, nepăsare, indiferență aruncat în mine...chiar și atunci când era destul și puteai să te oprești, să mă lași măcar să respir puțin, înainte să mă lovești iară, fără toate acestea, n-aș fi putut și n-aș fi reușit să-mi dau seama că Merit tot ce arunci în mine. Da, Merit, dacă aleg să te salvez pe tine și nu aleg să Vindec, să repar rănile sufletului meu.

      Ai avut așa mare dreptate când spuneai că cine va alege să stea lângă tine, va trebui să demonstreze și va trebui să îndure iadul întâi. Doar că acea persoană nu voi fi eu .Am încercat, am trecut prin el, mi-a parut rău că nu sunt îndeajuns de puternică sau bună să ies din el cu tine de mână. Însă acum îți Mulțumesc că Aroganța ta ți-a permis să-mi dai drumul. Acum doar îmi pare rău și sper ca intr-o zi, oricât de târziu, să îi dai voie Toleranței și să îmi vorbești.

      Sper să nu mai sangerezi din cauza trecutului, ca să te lași îmbrățișat de prezent și de viitorul sublim pe care îl meriți. Să îți dai seama că ai nevoie de Stimă și Încredere ca să permiți Sufletului să trăiască la vedere, ai nevoie doar de Tine ca să ajungi la El.

      Iartă-mă că n-am știut cum să devin din om,neom, că umanul din mine încerca să schimbe inumanul din tine, iartă-ma că te-am scos din minți, când îți ziceam că eu Cred in ceea ce este în Tine și tu încă nu vezi, iartă-mă că nu am înțeles că dacă te vreau, dacă vreau resturile pe care mi le arunci când ai chef, că trebuie să Accept tot. Iarta-mă că Neputința mea nu a dat voie Acceptării să decadă. Poate reușești tu să mă înveți ce pași și pe ce drumuri ar fi trebuit să merg ca să ajung acolo, la tine, la noi. 

      Dar nu voi vrea asta ca să mă întorc, ci doar că să înțeleg cât de adânci și late sunt tunelurile sufletului tău. Doar ca să arăt și eu sufletului meu cât de plin de cicatrice ar fi rămas, după ce ghearele din lăuntru tău l-ar fi sfîșiat în mii de bucăți. Sau poate reușesc să găsesc calea drumului meu, să ajung atât de departe, încât să nu mai fie nevoie să mai las nici măcar aceasta fărâmă de reconfirmare în mâinile tale. O să vorbesc și cu Iubirea de sine, poate mă va ajuta ea să imi arate că am nevoie tot de Mine.