Invizibilă
16.02.2022
Invizibilă pentru el, o pasare eliberată într-un final..."Zboară cât mai sus, Zboară te rog, Deschide-ți aripile, Deschide-ți ochii și privește în zare, eliberează-te o dată, te rog și zbori". Te tot lovești, aterizezi forțat,intri în picaj când devii prada? Cine ți-a spus că va fi doar zbor lin, cine ți-a spus că doar vei plana?" Zboară cât mai sus, acolo unde cerul te vede, te simte, zboară cât mai departe pană simți vântul răcoros spre cald susținându-ți aripile, te rog, doar zboară departe de el, atât îți cer frumoasa mea copila."
Ochii....încearca să se scalde în propria lor apă. Mintea derulează un scurt metraj cu tine întinsă pe podea, ștergând ochii de surplusul de apă ce vrea să îți inunde fața, doar pentru că nu are claritatea necesară pentru a vedea drumul pe care trebuie să meargă.
Macabru, crud aș zice eu, să îți placa să deți un așa control asupra cuiva.
Asa cum ești întinsă jos, vrând să te ridici, iți dai seama că iți este greu, că acel ceva sau cineva, adoră să îți privească chipul pe masura ce își smulge mâna din tine, trăgând după el ultima fărâmă de demnitate pe care o mai pastrasei, ultimul gând mincinos că ai fi reprezentat ceva vreodată mai mult decât o bucata de carne vie pe care a putut sa o asezoneze după preferințe atent selectate, un obiect mai rar de colecție sau un alt punct de must have de pe lista lui cu dorințe, acea To Do list.
Asa întinsă pe podea, în poziția de fetus, cu el care își retrage mâna din tine, smulgand tot ce mai rămăsese uman, retrăngând-o cât mai lent, ca să se asigure că durerea este ascuțită și de durată, te privește cu o placere psihotica. Nici măcar ideea a ceea ce ai reprezentat cândva nu îi mișcă celulele spre a naște măcar un zvac al unei emoții umane. Îl privești....buzele conturează un sfios gest prin care încerci să dai afara ultima suflare caldă ce ți-a mai rămas în tine, suflare caldă, pe care el o soarbe cu o sete demonica, o îngheață și ti-o trimite cu un zâmbet șarmant înapoi în trup. Nici privirea ta, care odată emana o chimie ireala și ideala în ochii lui, nici asta nu-l mai poate incalzi.
De cele mai multe ori nu reușești să faci asta, te lași trântita mereu la pământ, te lași mereu izbită cât mai dur de perete, până ce stratul de vopsea se crapă și simți răceala betonului care servește drept suport. Uneori nu e de ajuns și ajungi sa accepți să fi lovită, călcată în picioare la propriu, până ce și betonul se crapă sub greutatea urii cu care lovește în tine, alte ori te lași călcată în picioare emoțional.
La un moment dat totul se va prăbuși în jurul lui și va rămâne descoperit. Ceea ce îți tot face fără urma de regret, tratamentul tăcerii, sentimentele de nesiguranță pe care le planta cu atâta grija în tine cu o răceală și indiferență zdrobitoare, plăcerea sadică de a-ți arata constant că ești doar o Invizibilă pe care el o face Vizibilă, când poate îi scade temperatura mai jos decât este obișnuit să se suporte el cu el, toate acestea vor emana o căldură sufocantă ce se va întoarce ca un bumerang și îl va trânti de acesta data pe el la podea.
Până atunci, ca să ajungi acolo, privește-l in ochi și ofera-i să ia din tine tot ce își dorește, arăta-i că oricât va smulge din tine, oricât de tare te va durea, oricâte nopți vei plânge, oricate ziduri negre scrijelite cu vorbele lui sau gândurile lui despre tine și către tine, ce te făceau să te simți anulată ca femeie și ca ființă umana, se vor topi într-un final și vei putea să scri singură noi gânduri, noi vorbe ce te vor înalță la rang de femeie minunată ce ești.
Când privirea lui arata dezgust fața de tine și te strânge cu toată puterea lui, zâmbește-i și nu renunța la asta. Nu arunca înapoi aceeași răutate, indiferență, zâmbește-i cu acea compasiune pe care doar cel ce a suferit o cunoaște. Nu aștepta să înțeleagă bunătatea ta, zâmbește-i în continuare și spune-i să ia tot ce are nevoie din tine. Atunci o sa îți dai seama că mâna lui, în interiorul tău, nu va mai simți aceeași plăcere, își va pierde din putere, pentru că aorta, aceasta minutata venă responsabilă cu viața, va pulsa atâta compasiune și dragoste, că ritmul ei va scădea și se va menține sub limita admisa de el.
În cazul acesta ori se va satura și va considera ca nu meriți prezența lui sau îți va da o doză de maximum egoism la care poate ajunge. Apoi va pleca triumfător.
Privește-l in ochi, chiar dacă sunt prea plini de lacrimi, să poți vedea drumul pe care urmează să o iei. Până la urma nici nu trebuie să fie atât de clar, foarte important este să simți si să vezi pentru prima oara cărarea pe care trebuie să o iei.
În scurt metrajul, în care rolul ți-a fost impus, ieși simțindu-te invizibilă. Doare al naibii de rău să știi că niciodată nu te-a văzut, oricât de multe ai făcut, încercat, schimbat, ustură mai rău decât sarea pe rana deschisă. Dar ascultă sunetul vocilor celor care te adoră, care vor să meargă alături de tine, care vor să îți șteargă lacrimile ca să vezi drumul mai clar.
Încrederea devine doar o noțiune pe care nu mai ai curajul să o accesezi, este în regulă,ridica-ți ziduri, ai fost atâta timp invizibilă și dezgolită,că și oasele au nevoie să se reînvețe cu căldura umană.Însa nu uita, oamenii care vor veni și care vor vedea mereu în tine și nu prin tine, miracolul, vei simți din vibrația vocii lor, din sunetul mesajului trimis și te asigur că nu vor pleca, că vor lupta să facă parte din tine și nu se vor speria indiferent cât de zdrobită ești sau cât de puternică te vei afișa. Atunci este momentul în care ai nevoie să te reîmprietenești cu Încrederea, fă-o în ritmul tău copila frumoasa.
În acest scurt metraj al tău în care ai jucat rolul femeii degradante și invizibile, finalul îți aparține. "Nu datorezi nimic nimănui,Trebuie să învățăm să trăim, una peste alta avem doar o viață. Cine intră în viata noastră și ne creează disconfort sau nu sunt ok, sunt cei care ne dezvoltă, iar cei care sunt lângă noi sunt cei care ne susțin.Așadar, indiferent, tu trebuie să ai garda jos și să lași oamenii să te cunoască așa cum ești. Dacă vor să te facă să suferi....so be it, tu tot ai de câștigat.", iti va spune un barbat minunat care va vedea miracolul în tine, în tot haosul lăsat de el înăuntrul tău.Să fii sigură de asta copilă frumoasa și minunată ce ești.
Fiecare jucam zilnic intr-un scurt metraj. La finalul oricărei povești, trebuie să ținem în gând că tot noi avem puterea de a rescrie finalul.
În noi sta puterea de a alege ce facem cu durerea rămasă dintr-o relație ce se încheie. Putem alege să vedem lecția pe care trebuie să o învățăm și să ne ajutăm pe noi înșine spre a evolua sau putem alege să ne lăsăm prada durerii si auto sabotarii, văzând doar partea neagra și lăsând-o să domine.
Obișnuim să pierdem încrederea în alții după astfel de relații încercate, obișnuim să pierdem încrederea în noi înșine....dar oare din ce motiv nu pierdem speranța că el sau ea se va schimba și ignorăm semnalele, că drumul spre care se merge nu este unul sănătos, din contra fiind toxic?!
Gândiți-vă cât timp, energie, lacrimi ar putea fi înlocuite cu zâmbete și experiențe frumoase, dacă s-ar putea în astfel de situații,să se piardă din prima încrederea, că mâine va fi mai bun, mai bine, speranța că imaginea lui/ei creata în mintea noastră nu va prinde niciodată contur în realitate și că semnalele nu au rolul de a ne sabota, ci de a ne deschide ochii spre finalul inevitabil, atât de dificil de acceptat uneori.
Finalul ni-l pot scrie alții pentru noi, dar doar noi îl putem rescrie astfel încât să ne salvam, să ne vindecam și să învățăm să ne iubim mai mult în fiecare zi.
Ochii....încearca să se scalde în propria lor apă. Mintea derulează un scurt metraj cu tine întinsă pe podea, ștergând ochii de surplusul de apă ce vrea să îți inunde fața, doar pentru că nu are claritatea necesară pentru a vedea drumul pe care trebuie să meargă.
Și ar mai fi ceva, senzația aceea a unei mâini pline de forță pe care o simți că îți cuprinde aorta. Pulsatia acestei vene principale, responsabilă cu viata, oferă o senzație aproape orgasmică celui care deține puterea de a-i simți pulsația în mână.
Macabru, crud aș zice eu, să îți placa să deți un așa control asupra cuiva.
Asa cum ești întinsă jos, vrând să te ridici, iți dai seama că iți este greu, că acel ceva sau cineva, adoră să îți privească chipul pe masura ce își smulge mâna din tine, trăgând după el ultima fărâmă de demnitate pe care o mai pastrasei, ultimul gând mincinos că ai fi reprezentat ceva vreodată mai mult decât o bucata de carne vie pe care a putut sa o asezoneze după preferințe atent selectate, un obiect mai rar de colecție sau un alt punct de must have de pe lista lui cu dorințe, acea To Do list.
Asa întinsă pe podea, în poziția de fetus, cu el care își retrage mâna din tine, smulgand tot ce mai rămăsese uman, retrăngând-o cât mai lent, ca să se asigure că durerea este ascuțită și de durată, te privește cu o placere psihotica. Nici măcar ideea a ceea ce ai reprezentat cândva nu îi mișcă celulele spre a naște măcar un zvac al unei emoții umane. Îl privești....buzele conturează un sfios gest prin care încerci să dai afara ultima suflare caldă ce ți-a mai rămas în tine, suflare caldă, pe care el o soarbe cu o sete demonica, o îngheață și ti-o trimite cu un zâmbet șarmant înapoi în trup. Nici privirea ta, care odată emana o chimie ireala și ideala în ochii lui, nici asta nu-l mai poate incalzi.
Poți să fii sigură că din primul moment în care mesajele rămân fără răspuns, când încercările tale, fie ele stângace, de a crea momente speciale sau care să-i bucure lui ființa, când iți face prima promisiune care rămâne fără acțiune, când se întoarce la tine, doar pentru că alta s-a dovedit mai stăpâna pe ea și s-a decis că nu vrea să-i devină pradă, când toate aceste semnale apar prima oara, când reacția lui față de efortul tău sincer este pură non reacție, atunci ar trebui să știi, să simți, să smulgi tu din tine ceea ce te ține în dorința de a fi pradă pentru oricine reușește să-ți servească drept cadou firmituri de atenție, dragoste, confirmare, validare.
De cele mai multe ori nu reușești să faci asta, te lași trântita mereu la pământ, te lași mereu izbită cât mai dur de perete, până ce stratul de vopsea se crapă și simți răceala betonului care servește drept suport. Uneori nu e de ajuns și ajungi sa accepți să fi lovită, călcată în picioare la propriu, până ce și betonul se crapă sub greutatea urii cu care lovește în tine, alte ori te lași călcată în picioare emoțional.
Unicul suport emoțional pe care îl mai ai în interior, surpă sub presiunea unghiilor tale care încearcă să sape după cea mai mica senzație, că poate totul nu a fost doar în mintea ta, că nici mintea lui, nu ar fi putut să ascundă atât de bine în cuvinte suflarea calda pe care o simțeai cu fiecare sărut, îmbrățișare, partida de sex, mângâiere.
În acest scurt metraj ce se derulează fără controlul tău, cu ajutorul familiei, prietenilor, sau oricărui suport în care te regăsești și simți ca are un minimum de impact, reușești să îi privești chipul, așa cu ochii plini de lacrimi, reușești să vezi claritatea chipului care o data te făcea să tresari, de emoție, de excitare, de frica. Nu mai este învelit de scenariile izvorâte de acel vârtej de adrenalina care îți invada întreaga ființă la simplul auz al vocii sale sau al fiorului care îți electrocuta trupul cand ochii lui ii patrundeau pe ai tai, dominând-te pana în ultima celula.
Acum îți dai seama ca l-ai izolat cu cele mai frumoase portrete de jur împrejur, cu cele mai înalte păreri, pe care nici cei mai aproape sufletului tău nu le pot demonta.
La un moment dat totul se va prăbuși în jurul lui și va rămâne descoperit. Ceea ce îți tot face fără urma de regret, tratamentul tăcerii, sentimentele de nesiguranță pe care le planta cu atâta grija în tine cu o răceală și indiferență zdrobitoare, plăcerea sadică de a-ți arata constant că ești doar o Invizibilă pe care el o face Vizibilă, când poate îi scade temperatura mai jos decât este obișnuit să se suporte el cu el, toate acestea vor emana o căldură sufocantă ce se va întoarce ca un bumerang și îl va trânti de acesta data pe el la podea.
Până atunci, ca să ajungi acolo, privește-l in ochi și ofera-i să ia din tine tot ce își dorește, arăta-i că oricât va smulge din tine, oricât de tare te va durea, oricâte nopți vei plânge, oricate ziduri negre scrijelite cu vorbele lui sau gândurile lui despre tine și către tine, ce te făceau să te simți anulată ca femeie și ca ființă umana, se vor topi într-un final și vei putea să scri singură noi gânduri, noi vorbe ce te vor înalță la rang de femeie minunată ce ești.
Femeia are o putere enormă, aceea de a da naștere unei vieți. Dacă pot face asta, atunci sigur își pot da viață înapoi.
Când privirea lui arata dezgust fața de tine și te strânge cu toată puterea lui, zâmbește-i și nu renunța la asta. Nu arunca înapoi aceeași răutate, indiferență, zâmbește-i cu acea compasiune pe care doar cel ce a suferit o cunoaște. Nu aștepta să înțeleagă bunătatea ta, zâmbește-i în continuare și spune-i să ia tot ce are nevoie din tine. Atunci o sa îți dai seama că mâna lui, în interiorul tău, nu va mai simți aceeași plăcere, își va pierde din putere, pentru că aorta, aceasta minutata venă responsabilă cu viața, va pulsa atâta compasiune și dragoste, că ritmul ei va scădea și se va menține sub limita admisa de el.
În cazul acesta ori se va satura și va considera ca nu meriți prezența lui sau îți va da o doză de maximum egoism la care poate ajunge. Apoi va pleca triumfător.
Privește-l in ochi, chiar dacă sunt prea plini de lacrimi, să poți vedea drumul pe care urmează să o iei. Până la urma nici nu trebuie să fie atât de clar, foarte important este să simți si să vezi pentru prima oara cărarea pe care trebuie să o iei.
În scurt metrajul, în care rolul ți-a fost impus, ieși simțindu-te invizibilă. Doare al naibii de rău să știi că niciodată nu te-a văzut, oricât de multe ai făcut, încercat, schimbat, ustură mai rău decât sarea pe rana deschisă. Dar ascultă sunetul vocilor celor care te adoră, care vor să meargă alături de tine, care vor să îți șteargă lacrimile ca să vezi drumul mai clar.
Încrederea devine doar o noțiune pe care nu mai ai curajul să o accesezi, este în regulă,ridica-ți ziduri, ai fost atâta timp invizibilă și dezgolită,că și oasele au nevoie să se reînvețe cu căldura umană.Însa nu uita, oamenii care vor veni și care vor vedea mereu în tine și nu prin tine, miracolul, vei simți din vibrația vocii lor, din sunetul mesajului trimis și te asigur că nu vor pleca, că vor lupta să facă parte din tine și nu se vor speria indiferent cât de zdrobită ești sau cât de puternică te vei afișa. Atunci este momentul în care ai nevoie să te reîmprietenești cu Încrederea, fă-o în ritmul tău copila frumoasa.
În acest scurt metraj al tău în care ai jucat rolul femeii degradante și invizibile, finalul îți aparține. "Nu datorezi nimic nimănui,Trebuie să învățăm să trăim, una peste alta avem doar o viață. Cine intră în viata noastră și ne creează disconfort sau nu sunt ok, sunt cei care ne dezvoltă, iar cei care sunt lângă noi sunt cei care ne susțin.Așadar, indiferent, tu trebuie să ai garda jos și să lași oamenii să te cunoască așa cum ești. Dacă vor să te facă să suferi....so be it, tu tot ai de câștigat.", iti va spune un barbat minunat care va vedea miracolul în tine, în tot haosul lăsat de el înăuntrul tău.Să fii sigură de asta copilă frumoasa și minunată ce ești.
Fiecare jucam zilnic intr-un scurt metraj. La finalul oricărei povești, trebuie să ținem în gând că tot noi avem puterea de a rescrie finalul.
În noi sta puterea de a alege ce facem cu durerea rămasă dintr-o relație ce se încheie. Putem alege să vedem lecția pe care trebuie să o învățăm și să ne ajutăm pe noi înșine spre a evolua sau putem alege să ne lăsăm prada durerii si auto sabotarii, văzând doar partea neagra și lăsând-o să domine.
Obișnuim să pierdem încrederea în alții după astfel de relații încercate, obișnuim să pierdem încrederea în noi înșine....dar oare din ce motiv nu pierdem speranța că el sau ea se va schimba și ignorăm semnalele, că drumul spre care se merge nu este unul sănătos, din contra fiind toxic?!
Gândiți-vă cât timp, energie, lacrimi ar putea fi înlocuite cu zâmbete și experiențe frumoase, dacă s-ar putea în astfel de situații,să se piardă din prima încrederea, că mâine va fi mai bun, mai bine, speranța că imaginea lui/ei creata în mintea noastră nu va prinde niciodată contur în realitate și că semnalele nu au rolul de a ne sabota, ci de a ne deschide ochii spre finalul inevitabil, atât de dificil de acceptat uneori.
Finalul ni-l pot scrie alții pentru noi, dar doar noi îl putem rescrie astfel încât să ne salvam, să ne vindecam și să învățăm să ne iubim mai mult în fiecare zi.