Oricine poate fi lecția noastră de viață!

      Aseară am fost plecată într-o mică misiune. La un moment dat, la semafor, trece pe lângă mine un om al străzii. Avea în jur de 40 de ani. Cât am putut și eu să estimez.Era agitat,mergea repede și ușor în zig zag.

     M-am trezit spunând: "Ce milă îmi este de acești oameni!" "Unii s-au născut de mici cu destinul străzii, care este rolul lor aici oare,dacă tot ce cunosc ei este suferința?"
În următoarea secundă mi-a trecut prin minte și gândul explicativ.

     Rolul acestor suflete chinuite este unul magistral. Au o importanță imensă și noi simpli spectatori, trecători, nici nu ne dăm seama. Rolul lor este să ne ajute pe noi să apreciem mai bine ceea ce avem în viața noastră. Și nu doar preț de 5 minute sau 1 zi, după care să revenim la rutina propriei vieți, cum foarte mulți dintre noi facem.

     Când rostesc sau scriu cuvântul "apreciez", mă refer la șansa de a realiza, atunci și acolo, privindu-i, că închizând ochii, plângându-ne de greutățile vieții, să îi deschidem hotărâți să începem schimbarea asupra acestei perspective.
Nu doar atât ar fi de ajuns.

     În fiecare zi să facem pași mici pentru a deveni cine ne dorim. Când ajungem pe drumul nostru să nu uităm de ei. Să dăm înapoi ce prin suferința lor ne-au dat ei nouă.

     Cred și știu că este conflictual dialogul interior al aprecierii și recunoștinței. Poate pentru că orgoliu și nerecunoștința au un stil a parte să se alieze cu mândria, decât cu modestia.

     O să întrebați, ce îmi dă bebelușul, copilul, tânărul, bătrânul ăla de pe stradă mie?Noi le dăm lor, societatea le oferă. Dacă e să privim administrativ, informația este parțial corectă .

     Cum ar fi să facem un exercițiu simplu,de 3 minute și să lăsăm emoția să vorbească în locul rațiunii...să ne oprim, să îi privim, să încercăm să ne punem în locul lor. Să le simțim durerea, disperarea, frica, setea, foamea, deznadejdea, urletul din interior de a fi mângâiati, ținuți de mâna, în brațe.

     Sau să simțim nevoia lor acerbă de a li se vorbi, de a fi întrebați ceva, orice doar să se mai simtă și ei oameni, că cineva îi vede, să le oferim bucuria dialogului.O bucurie de care noi, cei înconjurați de oameni dragi sau mai puțin dragi nouă, ajungem să ne plictisim.

     Pentru noi comunicarea este opțiune, un lux care ne-a fost oferit necondiționat de cei care ne îngrijesc și mai nou ajutați de tehnologie putem apăsa butonul de on sau off oricând dorim.

     Pentru ei dialogul este leacul necesar pentru a păstra contactul cu realitatea și de a nu deveni captivi în propria minte.

     În acest mod putem vedea atât de clar rolul lor, motivul întâlnirii noastre cu ei și scopul fie al lor sau al nostru.

     Ei sunt aici, printre noi, pentru cine are ochi să privească dincolo de înveliș și urechi să audă dincolo de cuvintele puține pe care le pot rosti.

    Și acesta poate fi un mod pentru cineva să se trezească la viață și poate cine știe să devină într-o bună zi, nu omul care ajunge pe stradă, ci omul care reușește să îi ridice pe cei care și-au creat acolo casă.

    Dacă aveți curiozitatea și curajul, vă invit să ieșiți pe stradă, să faceți exercițiul empatiei, să îi arătați apreciere dăruind ceva ce nu ține doar de material(acela poate fi bonusul), poate în acest fel vă alăturati celor care fac acest lucru zi de zi, seară de seară, noapte de noapte.

    Încercați și veți înțelege mai bine ce scriu. Nu renunțați după 5 minute sau 1 zi. Cei din stradă ne dedică viața lor fără măcar să își dea seama sau noi să conștientizăm importantă acestei simple acțiuni.

   Ce este minunat la acești oameni care își dedică timpul lor pentru a-i ajuta pe cei care nu se pot ajuta singuri?...că nu renunță!