Oare e Timpul nostru? Spune-mi te rog!

   M-am ridicat din pat, doar ca să cad în genunchi. Am vrut să ajung la fereastră. Era aproape imposibil să respir. Mi-am adus aminte de...nici eu nu mai știu prin atâtea gânduri, care este al meu sau al tău. Iar mi-am adus aminte ziua când ai plecat, fără să lași un bilet în urma ta. Oare era timpul? Spune-mi te rog! Oare este timpul?

   Cum e, când ea/el te respinge și pe tine te doare? Strigi cât poți de tare!
   La scurt timp respingi însă fără emoție o persoană care e acolo și căreia îi pasă de tine.

    Cum reușești să fii așa, să ajungi să fii atât de "puternic" încât să nu îți mai pese de ea? Care este metoda sau formula prin care rezolvi atât de rapid si ușor ecuatiile sau acuzațiile pe care le strig, dar a căror rezolvare nu contenește să mai apară? A cărei rezolvare nu contenești să o împărtășești cu mine?

     Sau poate tu nici măcar nu cauți deslusirea. "Eu am nevoie de asta", îmi strigi sarcastic. Tu cu sinele anesteziat stai foarte liniștit, nici sângele nu-ți curge prin vene cu puterea apei ce se varsă în cascadă, cum se întâmplă cu mine.

    Explică-mi te rog! Am nevoie să îți aflu metodele. Nu pentru a mă folosi de ele împotriva ta, ci pentru a le intelege în favoarea mea. Pentru a scăpa, pentru a mă elibera de sub "puterea ta".

    Aseară priveam apusul. Ziua este apăsătoare. Soarele mă mai ajută cu lumina și căldură lui. Vântul mai trece din când în când pentru a mă mângâia și a se juca prin părul meu, doar ca sa scoată un zâmbet de la mine.

    Printre ziua apăsătoare, soare, vânt și apusul sublim pictat cu atâta măiestrie, "puterea ta" după care tânjesc, pe care o traverseaz când o arunci în mine, ca unica si ireversibilă sau irevocabilă soluție la inerția sufletului meu, aceasta "putere "mult râvnită de către mine, mă tot împunge cu aroganța copilului mândru de noua achiziție.

    Ghici ce?! Am realizat că "puterea ta" de fapt nu îți aparține. Este a mea! Abia acum încep să o recunosc, să îi redescoper formele si o revăd. Dacă o repun în drepturi mă salvez pe mine și te las pe tine dezgolit de zgomot. Argumentele tale raman mute. Îmi pot face aripi precum Icar.

    Nu te amuza, nu voi cădea precum el. Ti-am dat atâta putere încât atunci când o să ți-o smulg, o să îmi pot construi aripi de gânduri. Gânduri impenetrabile.
O să iau cu mine amintirile calde, sufletelele, puterea mea și n-am să mai privesc înapoi.

    Uită-te la mine! Ce sunt?!..nici eu nu mai pot defini. Ți-am dat absolut tot. M-ai lăsat să fiu un schelete..încovoiat. Merg târând-mi oasele. Unele se rup, abia reușesc să mă aplec pentru a le aduna și a le suda la loc, doar ca altele să se rupă. Te implor să-mi dai măcar pielea înapoi. Să mă pot îmbrăca, pentru a mă feri de fierbintele Soarelui, de usturimea Vântului sau de umezeala Ploii.

    Ironiile, sarcasmul, nepăsarea, calmul tăios, zâmbetul malițios mă biciuiesc constant cu forța propriei puteri pe care ți- am cedat-o.

   Ochii mi-au fost acoperiți cu un văl pictat. Pictat din laitmotive chiar de tine. Îți privești cu trufie creația. Firește, fără îndoială, ar fi nerezonabil să spun că acest laitmotiv ar fi prezentat în adevăratul sens al cuvântului.

   Când vreodata mă pot mândri cu tine asumându-ți loviturile pe care mi le dai? Cred că niciodată nu voi avea onoarea de a mă simți fericită, mândră, valorizata, validată de către tine.

    Ti-am fost alături, am luptat. Când am început să obosesc, în loc să îmi iei locul și să continui tu lupta pentru noi...ce ai facut...? Te-ai ascuns în spatele rănilor și a traumelor ca un copil speriat, care s-a trezit singur cu lumea pe umerii lui.

    Puterea mea ți-am dat-o ție. În loc să o folosești pentru a te rescrie cu noi lângă tine, ai ales să o transformi intr-o armă.

   În fiecare zi iei cate o bucățică din puterea mea si îi dai forma unui glonț. Apeși tragaciul uitându-te fix în sufletele noastre, mândru că și de data aceasta ai reușit să perforezi încă o bucatica.

   Acum văd atât de clar asta. Nu mă mai întreb unde a dispărut puterea mea.
   Dar sti ce...O iau și plec.

    Prea multă vreme a trecut și oricât aș încerca, oricât aș lupta, știu că n-ai să te oprești până când nimic nu va mai rămâne din mine.

   Nu pot să te las să le faci și lor asta. Sunt prea mici, nu se pot apăra singuri. Noi am creat sufletelele din dragoste. Acum ei au nevoie de puterea mea. Tu ai puterea ta, caut-o și sper ca într-o zi să o găsești. Să o lasi să te ajute să renaști.

   Cine stie, poate am chemat Timpul prea devreme. El ne-a tot spus că nu este Timpul nostru. Era al altora. Noi l-am ținut prizonier pentru noi, ne doream prea mult. Poate asta este consecința mea, a ta, a noastră. Dar nu mai vreau să țin Timpul. Nu vreau să revars consecința și pe minunatiile noastre.

   Aleg să dau drumul Timpului. Dacă ne va ierta pentru impulsivitatea și încăpățânarea noastră, poate cândva se va reîntoarce la noi și ne va oferi iertarea, lăsându-ne să o luam de la capat. Dar de data aceasta complet transformați. Te-am ținut mereu în brațe și am trăit fiecare zi cu tine ca și cum ar fi ultima. Dar în zadar.

   Plec...Am nevoie să o iau de la capăt, să renasc, să transform rupturile din mine. Am nevoie măcar să nu pierd speranța că voi mai putea repara golurile lăsate de gloanțele tale.

   Mă aplec în fața Timpului și înțeleg că nu este o înfrângere să îi dau dreptate, că Timpul nu era al nostru. Nu încă...Nu încă!

   Te rog nu mă întoarce din drum și da-i și tu drumul Timpului.

   Hai să îl ascultam de data aceasta. Să-l lăsăm să se ducă unde și la cine trebuie.
   Cine stie, într-o zi se poate întoarce...Când vom fi pe deplin pregătiți să-l primim cum se cuvine,......Timpul Nostru poate va și rămâne lângă noi cu tot ce este mai bun din El...cu tot ce este mai bun din Noi, nu rău..doar cu tot ce este mai bun din Noi.