I-ați pasul și gândește-te       încotro vrei să te poarte...

    Cum se face de uităm? Pe unde ne pierdem în labirintul zilelor și nopților?
    Cuvinte care cuprind momente, gânduri, amintiri, emoții, greutăți, încurajări, limite, nopți nedormite, dimineți devreme, mese pe fugă, sacrificii.

    Nu am pagini destule pentru a scrie atâtea adjective, substantive, adverbe, verbe pentru cei care poartă un singur nume, care ne poartă pe noi, cei mai norocoși decat alții, până ochii îi închid. Îi strigăm după caz Mama, Tata, Bunica, Bunicul. Figurile marcante ale întregii noastre existențe.

    Cum se întâmplă ca atunci când suntem mici ii căutăm?
    Când creștem îi îndepărtăm, nu intenționat, doar uitam că fiecare pas al lor, fiecare braț ce ne ținea strâns mereu când eram la pământ, fiecare mână ce ne ridica si ne purta până simțeam siguranța, sau ne stergeau lacrimile care curgeau necontenit dupa o pierdere, fie ea de orice fel, am uitat ca ne-au daruit-o.

   "Fiecare" parte din corpul lor, "fiecare" parte din sufletul lor, "fiecare" din acest "fiecare" cu răbdare, grijă, iubire, sedimentau ceea ce aveam să fim....noi.

    Acest "Fiecare" uneori ascundea griji, dar tu vedeai doar grija, lacrimi, dar tu vedeai doar zambet, întrebări, dar tu primeai doar raspunsurile.

    Zâmbetul nostru, liniștea noastră devenea a lor și asta pentru ei era de ajuns.
    Sacrificiul lor este monumental, clădit cu trudă, necondiționat și incomensurabil de a fi descris, cu acuratețe, în cuvinte.

   Aici doar faptele dețin puterea de a vorbi. De fapt ele vorbesc. Pe măsură ce ne îndreptăm spre propriul drum, identificăm mai bine emotia si potrivind-o cu numele corect, o alegem pe cea care ne este mai la îndemână.

    Părinți și bunici deopotrivă ne dau atâtea de când ne întâmpină prima oară. Nu mereu cum ne dorim noi și asta ne înfurie.

    Furia este una dintre emoțiile la îndemână . Furia apoi face selectia in numele nostru și ne scoate mai mult in față, ce aceste minunate suflete, nu au fost de acord cu noi să îndeplinească. Pitește ca un șoricel argumentele, motivele pentru care ei poate chiar nu au putut sau nu au dorit să facă un lucru.

    Furia nu ne mai permite să le dăm șansa de a ne vorbi, nu ne mai lasă să îi ascultam, iar când au ocazia într-un final să strige, nu ne lasa să ne dam voie măcar să îi auzim.

    În acesta manieră începem să îi folosim până la epuizare, să le retragem dreptul la respectul cuvenit, drept dobândit prin faptul că ne-au dat viață și au ales să nu ne abandoneze, indiferent de cât de grele au fost condițiile. Îi judecăm, le socotim fiecare derapaj chiar daca nu s-a petrecut cu voia lor.

    Rusinea poate fi o altă emoție pentru care, crescând, o lăsăm să se facă comodă în noi. Toate acele îmbrățișari pe care le ofeream când eram mici, bilețele, surprizici, cuvinte dulci si dese, te iubes-curi dese și povestiri până îi adormeam noi pe cei mari.

   Toate acestea, crescând, le înlocuim cu respingere, evitari, cerințe și nevoi mai mult materiale, minciunele, cuvinte care îi dor și le ia uneori din suflare, te urăsc-uri, iar povestirile spuse de noi lor, le ștergem tranșant și le mutăm către confidenti, pe care ajungem bizar, să îi valorizam mai mult decât pe cei care sunt parte reală din noi.

    Abia când ne lovim de cruntele dezamăgiri, eșecuri, pierderi sau rătăciri interioare, ne reîntoarcem la ei, dar nu pentru multă vreme, din pacate pentru noi însă.

    Pentru ei nimic nu contează mai mult decât acea șansă pe care o reprimesc de a-și ține puii din nou aproape.

    Cum se întâmplă că abia atunci când apar propii copii, îi dorim din nou prin preajmă, îi luam peste tot?

     Ei se bucură că va pot vedea, că pot retrăi sentimentul de a fi părinți prin rolul de bunici.

      Le prezentam un contract. De fapt stabilim o convenție prin care părțile care vor urma să desfășoare actul dăruirii si îngrijirii, se angajează să construiască, modifice și să stingă aceasta înțelegere. Elementele acestui contract sunt oferta si acceptarea de către cei apți și în exercițiu, unde se face un schimb de considerații diplomate menite să creeze o reciprocitate decentă a obligațiilor. Remediul pentru încălcarea limitelor impuse, în special de proaspeții părinți, bunicilor, sunt aplicarea de daune emoționale, prin scurtarea timpului petrecut cu cel mic sau chiar privarea totală de la acesta.

     Oferim o perioadă contractuală cu niște clauze bine definite. Orice tensiune este aspru taxată de ambele părți.

     Tot ce am descris mai sus suna mai degrabă juridic. Pentru că așa devine.
      În lipsa unui mediator, ceea ce se întâmplă des, Furia râde pe cinste, Rusinea se uită speriată.

     Anii trec în gol. În loc să punem deoparte momente de care să ne amintim cu drag, facem rezerve pline cu regrete.

    Când mediator devine Acceptarea, Respectul și Comunicarea, atunci încununarea micuțului în familie se face prin multe momente de apreciere. 

     Datorită lui, reapropierea copiilor deveniți părinți și a părinților deveniți bunici se produce pentru tot timpul pe care îl au fiecare scris in cartea vieții.

     Acolo nu mai este nevoie de reguli rigide, consecințe care să taie în carne vie sau daune ireversibile care să le ia dreptul la suflare, nici unuia nici altuia.

    Și cum izbutim ca Spre sfârșitul vieții, cei mai mulți dintre noi, să reușim să dobândim atâta răbdare, maturitate, înțelepciune? Reușim să devenim părinți pentru părinții noștri și să returnam tot ce ei ne-au dăruit pentru a ne reda în lume într-un echilibru fulminant. Iar cu asta noi le dăruim cea mai împlinită trecere în lumea de dincolo.

     Sau poate nu se întâmplă nimic din toate astea...
     Dar oare când lumina s-a stins pentru părinte sau bunic, oare nu este mai minunat să lăsăm amintirile să lumineze în continuare drumul nostru?..și Nu regretele, furia, rușinea, vina că n-am avut răbdarea necesară să ne oprim din timpul nostru, în fiecare zi, câteva clipe doar, pentru a le ușura mersul, pentru a-i sprijini, pentru a le spune un "te iubesc" sau "mulțumesc".

    Când pe tine te-a durut, tu ce ai văzut? Acum pe ei îi doare apropierea trecerii dincolo, iar tu ce faci?

    Și nu îndrăzni cumva să lași greul din viața ta să îți dicteze împărțirea timpului. Ei nu au făcut-o, puteau, dar au ales să ți-l cedeze ție.

   I-ați pasul ȘI gândește-te, încotro vrei să-l îndrepți? Spre ei sau peste ei?