Rochia de catifea!

Plouă! Se scurge apa pe geamul înalt de sticlă. Mâinile sunt ridicate pe geam cât mai sus, vor să strângă sticla.Unghiile le împing cât mai tare, vor să taie fin bucățele mici. Fruntea este lipită de sticla rece, poate așa amorțeste zgomotul produs de amintirile care vin năvală peste suflet.

Corpul l-am învelit în catifea. În picioare mi-am pus o pereche de ghetuțe care mă înălța. Dacă aș putea să vin lângă tine, aș fi mai aproape de chipul tău. Aș privi mai ușor tăcerea ochiilor tai. Aș auzi mai ușor șoaptele tale care trec peste pielea buzelor mele. Pleopele se Închid și ele la fel de ușor peste ochii care mă ustură de la imaginea feței tale ce încă mă ține prizoniera. Mi-e frică să mă întorc. Știu că nu aș putea să fac față privirii tale. Nici măcar nu e nevoie să îți incolacesti trupul de al meu. E de ajuns să mă privești și corpul meu să tremure sub puterea ta.

Mâinile mele încep să curgă ușor pe geamul înalt de sticlă, odată cu picăturile de ploaie ce se scurg,corpul se lasă și el încet în jos. Mă afund în rochia roșie de catifea. Este atât de moale și blândă cu zgarieturile ascunse pe trupul meu. Le maschează foarte bine de ochii tăi nepăsători și reci. Știu că mă vezi. Ți-am rezistat și nu suporți gândul că altcineva în afară de tine ar putea să aibă același efect răvășitor asupra mea. De aceea,când în sfârșit simt că pot să te privesc fără a mă prăbuși pe interior,vi spre mine cu cel mai mic gest și mă întorci în punctul de unde m-ai lasat, cuibărita în plăgile produse de tine din care curge un sânge roșu și dens,încă Învelită în rochia de catifea ce își schimbă mereu culoarea când te reîntâlnesc.

Îți mai aduci aminte de culoarea rochiei de catifea? Îți mai aduci aminte de mine în ea?

Rochia de catifea era albă. Nu îți place altă culoare. Pe alb poți observa imediat orice mică imperfectiune și poți ține mai ușor socoteală rănilor pe care mi le ai de aplicat.

Aplici culoarea în funcție de cât de tare crezi că merit să suport consecințele faptului că îndrăznesc să fac un pas spre tine fără permisiunea ta. Aplici tiparele pe rochia mea, precum potcovarul încinge și presează fierul încins cât mai adânc pentru a se asigura că modelul rămâne pentru totdeauna imprimat și cât mai la vedere pentru ați admira opera cu atâta migală și trudă lucrată.

Știu, îmi zici mereu că nu îți este ușor să îmi faci asta. Nu îți place roșul pe rochia ta de catifea. Îmi spui că este vina mea...doar a mea. Dacă te-aș asculta atunci când îmi dictezi o cerință de-a ta, tu nu ai simți nevoia să reactionezi atât de tranșant.

Sunt momente când mă ți atât de departe. Mă prinzi în hamuri și le ți întinse la maximum. Nu știu nici eu când o să vi să mai slăbești nodul. Ești imprevizibil. Totul la tine este fără avertizare. Dar tu o îmbraci în spontaneitate. Așa îmi descriu mereu loviturile sau atingerile tale,cheful tău de a mă saluta sau ignora.

Este mai ușor să trec peste zi gandindu-mă că nepăsarea și indiferența ta este de fapt vioiciune. Este mai puțin provocator să trec peste noapte dacă mă conving să cred că ești făcut doar din material de cea mai înaltă calitate. După fiecare episod consumat doar în favoarea ta, simt nevoia să te recompensez cu o distincție specială, iar pe mine să mă condamn pentru lipsa mare de neatenție la nevoile tale. Dacă le-aș vedea din pripă și aș fi mereu aplecată cât mai la pământ, aș putea avea onoarea să gust din tine cel blând.

Nu voi primi altă rochie de catifea până nu învăț să urmez doar calea ta, până nu înțeleg, că eu ca femeie a ta, pot exista doar în umbra ta. Atâta vreme cât îndrăznesc să ies la lumină,nu am ce căuta nici măcar în raza privirii tale. Există posibilitatea când te simți darnic, să mă iei de mână și să mă scoți în ploaie, pe partea cealaltă a geamului înalt, unde am voie să ridic privirea spre a ta și pot sta atât cât este necesar ca să mai spăl din roșul lăsat pe rochia ta albă de catifea.

Iarta-mă...am greșit iar, am îndrăznit să te înfrunt iar. Este rochia mea de catifea chiar dacă o pot purta doar cu permisiunea ta.