Sălbăticie albă în haine verzi din ace!
10.01.2020
Se apropie momentul....ssss...mai ușor,vreau să aud încă o dată sunetul zăpezii sub urma pasului meu produs aseară, în timp ce mă îndreptam spre fereastra din sticlă aburindă și cadru din lemn de brad.
Acum e gata. Pot cobora din pat. Sunt gata pentru agitația nebună, specifică, fără de care, n-aș putea să depășesc această perioadă. Se apropie sărbătorile feerice pentru mulți, apăsătoare pentru alții.
Respirația se zbate să țină corpul ventilat. Încerc să umplu clipele cu alte amintiri, așa reușesc să împing durerea cât mai departe, sperând să ajung în punctul în care nu o voi mai simți atât de vie, în special în această perioadă, de fapt în orice perioadă în care încărcătura emoțională este ridicată din pricina diverselor sărbători.
Între noi fie vorba, bunătatea ce cuprinde oamenii în preajma diverselor sărbători este pentru mine nulă în condițiile în care, majoritatea oamenilor se întorc la vechile obiceiuri rămânând fideli acestora.
Gânduri traversează mintea mea, obosite și ele. Lipsa somnului, zdruncina și ea talia firavă ce își caută puțină voință să pornească la drum.
Îmi place să mă trezesc în noapte, să privesc luminitele de la felinare, să simt gustul cafelei în acel frig pe care îl aștept ca să mă încălzească. Paradox?posibil! Ador apoi să mă urc în mașină și să merg cât mai departe. De obicei nu fug. Însă uneori e bună fuga! Fug de senzațiile și goliciunea fizică și specifică locului care m-a însemnat pe viață. Fug spre un loc în care albul, frigul, aerul tare, mirosul puternic de brad au reușit să mă ajute să nu pierd complet magia spiritului de sărbători. Încă nu știu dacă fac o treabă bună în a mă convinge, dar merge și așa.
Un nou loc ajută de fiecare dată mintea și sufletul să planifice momente ce vor să fie.
Nu poți fugi de amintiri, senzații, emoții. Poți cel mult să ți mintea ocupată și departe de procesul rememorării, desigur acolo unde rememorarea aduce cu sine tot felul de somatizari epuizante.
Zâmbetul pe buze apare doar gândindu-mă la potecile pline de brazi, la zăpada pufoasă, foșnetul pașilor jucăuși, râsete ghiduse. Întâlnirile cu cei ce știu că te zbati să treci peste anumite zile sunt și ele momente ce ajută să uiți că pe dinăuntru ai un vârtej ce căuta să te îngenuncheze.
Muzica curge, fulgii se desprind cu blândețe și patinează spre pământ. Roțile rulează lin spre punctul cât mai de sus de pe hartă. Cobor geamul mașinii. Aerul își face de cap cu esența lui puternică de brad. Abia aștept să revăd locul încă nealterat de mâna lacomă a omului. Ajung, parchez, cobor. Strâng omatul în palme, îl țin până se topește.
Mă întind pe plapuma de zăpadă și stau întinsă cu ochii larg spre cer. Culorile cerului senin spre apus împreună cu cele ale felinarelor regizează un spectacol aproape la fel de mirific ca cel al aureolei boreale.
Respir, mă las îmbrățișată de sălbăticia cu gheare albe și haine verzi din ace parfumate. Așa trec zilele, fără gânduri, fără dor, fără dorințe, doar existând cu bătăile inimii fiecare secundă pe măsură ce se scurge.
Acum e gata. Pot cobora din pat. Sunt gata pentru agitația nebună, specifică, fără de care, n-aș putea să depășesc această perioadă. Se apropie sărbătorile feerice pentru mulți, apăsătoare pentru alții.
Amintirile se risipesc pe măsură ce spațiul se dilată.
Durerea din amintiri, uneori rămâne încă tangibilă, la fel și emoția fericirii pentru cei care mereu au putut transforma zilele din preajma marilor sărbători în magie.
Respirația se zbate să țină corpul ventilat. Încerc să umplu clipele cu alte amintiri, așa reușesc să împing durerea cât mai departe, sperând să ajung în punctul în care nu o voi mai simți atât de vie, în special în această perioadă, de fapt în orice perioadă în care încărcătura emoțională este ridicată din pricina diverselor sărbători.
Între noi fie vorba, bunătatea ce cuprinde oamenii în preajma diverselor sărbători este pentru mine nulă în condițiile în care, majoritatea oamenilor se întorc la vechile obiceiuri rămânând fideli acestora.
Gânduri traversează mintea mea, obosite și ele. Lipsa somnului, zdruncina și ea talia firavă ce își caută puțină voință să pornească la drum.
Îmi place să mă trezesc în noapte, să privesc luminitele de la felinare, să simt gustul cafelei în acel frig pe care îl aștept ca să mă încălzească. Paradox?posibil! Ador apoi să mă urc în mașină și să merg cât mai departe. De obicei nu fug. Însă uneori e bună fuga! Fug de senzațiile și goliciunea fizică și specifică locului care m-a însemnat pe viață. Fug spre un loc în care albul, frigul, aerul tare, mirosul puternic de brad au reușit să mă ajute să nu pierd complet magia spiritului de sărbători. Încă nu știu dacă fac o treabă bună în a mă convinge, dar merge și așa.
Un nou loc ajută de fiecare dată mintea și sufletul să planifice momente ce vor să fie.
Nu poți fugi de amintiri, senzații, emoții. Poți cel mult să ți mintea ocupată și departe de procesul rememorării, desigur acolo unde rememorarea aduce cu sine tot felul de somatizari epuizante.
Zâmbetul pe buze apare doar gândindu-mă la potecile pline de brazi, la zăpada pufoasă, foșnetul pașilor jucăuși, râsete ghiduse. Întâlnirile cu cei ce știu că te zbati să treci peste anumite zile sunt și ele momente ce ajută să uiți că pe dinăuntru ai un vârtej ce căuta să te îngenuncheze.
Muzica curge, fulgii se desprind cu blândețe și patinează spre pământ. Roțile rulează lin spre punctul cât mai de sus de pe hartă. Cobor geamul mașinii. Aerul își face de cap cu esența lui puternică de brad. Abia aștept să revăd locul încă nealterat de mâna lacomă a omului. Ajung, parchez, cobor. Strâng omatul în palme, îl țin până se topește.
Mă întind pe plapuma de zăpadă și stau întinsă cu ochii larg spre cer. Culorile cerului senin spre apus împreună cu cele ale felinarelor regizează un spectacol aproape la fel de mirific ca cel al aureolei boreale.
Respir, mă las îmbrățișată de sălbăticia cu gheare albe și haine verzi din ace parfumate. Așa trec zilele, fără gânduri, fără dor, fără dorințe, doar existând cu bătăile inimii fiecare secundă pe măsură ce se scurge.