Suflet...Fii Vulnerabil

Dans contemporan....mișcări....buchete de spirale făcute din lumini fade, ce prind putere în funcție de intensitatea mișcării pe care trupul nostru o simte. O simte uneori cu o putere incomensurabila. Vine din durerea copilului redus la tăcere.

Alteori trupul parcă abia simte și se apropie de podea precum un fulg, un fulg de porumbel coborât lin și purtat de vântul aproape cald al toamnei. Poate fi și o frunza ce și-a luat la revedere de la copacul ce i-a fost sprijin. Vântul se transformă într-o mână catifelată, formată din nori pufoși. O ține cu atâta blândețe. Știe că e fragilă. O pune cu atâta dragoste jos. Știe cât de greu i-a fost să se rupă de tot...este emoțională, nu rațională.

Când un om este emoțional îl întâmpini la fel. Dacă vii peste el cu rațiunea, s-ar putea ca aceasta sa îl zdrobească și mai tare.

Însă nu mereu putem să răspundem din aceeași poziție. E nevoie de multă empatie să simți. Rațiunea e doar plina de gânduri și acestea cântăresc și ard teribil uneori.
Mișcările dansului contemporan....au doar emoție, simțiri, lacrimi, zâmbet, eliberare, o varietate de emoții.

Dar câte minți umane pot simți povestea din spatele mișcărilor?
Chipul ce privește podeaua privește chipul ce l-a trântit acolo, mușchii corpului imita strigatul....oprește-te.

Se aud clapele unui pian...note joase sau din cele mai înalte. Mereu în antiteză. Nu se pot decide să creeze armonia. Cum ar putea, când agonia stăpânește mintea, trupul și mai presus de toate sufletul. Spiritul....se zbate sa iasă. Totul e confuz. În sfârșit se iubește, dar dorul vrea să îl întoarcă în aceeași buclă. Acolo e rece.

Dansul caută să îi arate vulnerabilul.

Noțiune abstractă blamata dur de exterior. Vocile râd de slăbiciunea pe care încearcă să o arate. Încă o mișcare de dans, încă o clapa de pian, încă o adiere pe jumătate caldă....e o capcană.
Credem că ne apărăm dacă ne ținem tari. Suferim, apoi hotărâm că nu vom mai lasă pe nimeni să ne facă să Suferim. E o capcană.

A fi vulnerabil înseamnă a iubi. Da, suntem răniți constant, de părinți, de prieteni, de parteneri, de colegi. Cu fiecare experienta mai puțin plăcută, croim o mantie groasa și începem să acoperim cu ea chiar și pe cei care chiar ne iubesc. Îi strivim, îi apăsăm cât mai tare, le punem de gât o sfoară dură și strângem nodul cât mai tare.

Aceștia, uneori chiar nu au nici o vină. Doar au intrat în viata unora în momente nepotrivite. Cei care nu pot da drumul la control, cad în capcană, nedându-și seama că a fi vulnerabil înseamnă a iubi. A dori să nu mai fi vulnerabil înseamnă a vrea să nu mai oferi iubire. Și de ce sa lași pe cineva care te-a lovit în trecut, să îți răpească și acest sentiment sublim?

Ajunge câte a luat de la tine, din tine. E timpul să cobori fașa ce ți-au pus-o pe ochi și să privești în ochii celui care te-a iubit de la bun început, sa primești brațele sale. De ce alegi să tratezi pe toți la fel, când nu toți te tratează ca cel ce te-a rănit?

Fii vulnerabil, lasă-ți trupul să coboare lin pe podea și mergi și ridica chipul, ai căror ochii sunt inundați de lacrimi. Privește-l. Mereu te-a iubit și încă o face, însă nu poate aștepta o veșnicie ca tu să îți dai seama de asta.

Nu toți sunt la fel, nu toate sunt la fel. Oprește-te din a pedepsi pe cel care a încercat mereu sa fie lângă tine, lasandu-se vulnerabil. Oprește-te pana nu e prea târziu. Când te vei trezi, într-o zi nu va mai fi acolo, cu toată durerea din lume, va pleca. Și cei care pleacă sunt cei care au învățat ca automutilarea, autosabotarea nu e o soluție. Sunt cei care au înțeles cu adevărat ce este iubirea de sine, respectul de sine. Sunt cei care au trecut prin iad și au ieșit la suprafață purtându-și cu mândrie cicatricile....ce frumusețe sublima zamislește în aceste semne purtate de suflet. Cine le simte...au binecuvântarea de a le fi purtate de către suflet, cine doar le înțelege, le are însemnate pe suflet. Depinde de fiecare cum le poartă.

Sunt conexiuni în viata asta, atât de rare, atât de speciale, atât de inexplicabile, încă e păcat să le transformi în intangibile din cauza altora ce nu pot vedea mai adânc de înveliș, chiar și dincolo de suflet.

Pe cât de rare sunt, pe atât de prețioase sunt și fragile. Un suflet care simte adânc și care vede dincolo de aceasta lume, are o sensibilitate și o dragoste greu de descris în cuvinte pământești și când se vor deschide să te primească înăuntrul lor, nu le lovi cu răceală, cu indiferență, cu aroganță, cu mândrie. Nu proiecta asupra lor teama ta de a nu fi rănit, asa cum alții au făcut-o, pentru ca de cele mai multe ori, aceste suflete nu vor decât sa te iubească, sa îți arate cum, cât și pana unde îți poți întinde propria iubire. Nu toți trebuie sa o primească, însă nici toți nu au nevoie să fie privati de ea. Fii vulnerabil, asta e tot ce își dorește un suflet, învață lecția, pleacă, dar rămâi vulnerabil. Nu pica în capcană. Nu ești mai puternic, dacă tratezi pe toți la fel, din contra, înseamnă că ești încă prizonierul celui ce te-a rănit. El nu știa cum sa iubească, nici nu voia sa învețe și voia ca și tu sa uiți cum se iubește.

Nu uita cum să iubești. La un moment dat poți trece pe lângă sufletul pereche și să îl pierzi, să deschizi ochii când el și-a pierdut încrederea, când își dă seama că ai batalii adânci și în loc să îl iubești, să îl lași să te iubească, tu doar arunci lasou după lasou încercând să îl priponesti cât mai strâns de pământ. Nu îi auzi strigatul, nu îi simți nevoia de a simți umanul din tine, nici nu vei observa câta suferința adună.
Sufletul care iubește se stinge lângă cel ce confunda vulnerabilitatea cu puterea de a o lua de la capăt. Nici nu vei observa când se va evapora, când va ieși din trup.

În loc ca tu să îl ții în brate va prefera să se țină pe sine. Și pentru că te iubește atât de tare....respiră prin tine, iți zâmbește prin zâmbetul tău, iți plânge lacrimile, iți aude și iți simte sufletul și trăiește totul cu tine, nu în tandem, ci fiind unul, pentru toate aceste lucruri, pentru aceasta iubire pe care nu ai știut să o simți, va pleca. Iubirea adevărată nu înseamnă posesiune, nevoie de control, înseamnă a da drumul când încă iubești.

Nu ai idee cât doare să privești un suflet care renunță la unul dintre cele mai prețioase daruri de pe pământ....Iubirea.....când iubești cu adevărat, doare și arde pe cel care te iubește. Nu toți au maturitatea de a înțelege că nu sunt responsabili de a salva la nesfârșit, asa că nu ii zdrobi sub durerea ta. Când iubești cu adevărat înseamnă că dai drumul având încrederea ca la un moment dat, acel suflet se va întoarce. Se va întoarce dezgolit de teamă și îmbrăcat în vulnerabilitate, dezgolit de control și îmbrăcat cu încredere, dezgolit de gheata și îmbrăcat cu iubire. Dar cu lecția sau lecțiile integrate. Unii îi vor simți mereu acidul, veninul, flacăra și așa și trebuie să fie, însă vor fi cei care și-au arătat iubire doar sieși. Cei care l-au iubit, care îl iubesc au nevoie să ii simtă doar Iubirea, blândețea, empatia. Când se vor vindecă, vor ști exact care sunt mișcările dansului contemporan, se vor așeza pe podea și vor simți cum să își miște trupul. E posibil ca sufletul rănit să nu îl mai credea sau recunoască, însă nu renunța să îi arăți vulnerabilitatea. În final iți va recunoaște sufletul. Dar nu-l forța să te primească, e posibil să știe lucruri pe care tu încă nu le poți traduce în aceasta lume.

Vei ști după ce buchetul mare de spirale cu lumina fada îi va îmbrăca trupul în cel mai colorat fluture ce devine iar ghiduși în preajma ta. Lumina lui, nu mai e fada, ci te va orbi, însă de data asta o vei privi cu imensă căldură....pentru că și tu ai avut-o mereu în tine și iți place să iubești cu adevărat liber. Iar dacă va alege să plece totuși mai departe, tu vei fi mereu în umbră putându-i de grijă. Ține minte...nu doar tu suferi....și cel care te iubește îți simte sufletul. Poate uneori e prea târziu, însă fii vulnerabil, lasă-i pe cei care te vor iubi să meargă alături de tine. Nu ei vor fi cei de care trebuie să te ferești...ei vor fi cei de care ai nevoie să te apropii pentru a nu-ți pierde sufletul cât inca ești în viață.